marți, noiembrie 30, 2021
Povestiri dobrogene – Moş Cojanu, lubeniţele şi vulpea

Era sfârşit de august dar soarele încă ardea tare, de căutai disperat şi inutil umbra pe un câmp nesfârşit şi sterp. Îţi venea să te ghemuieşti sub liniile întunecate ale propriei tale siluete, căci nimic altceva în jur nu îţi putea promite sau asigura bine-meritata răcoare, atât de mult dorită. Departe, acolo unde cerul albastru părea să se unească cu dunga subţire a pământului, puteai ghici siluetele uscate ale unor arbori din specie necunoscută, mult prea îndepărtaţi pentru a spera să îi poţi ajunge vreodată. Spre acei arbori ne îndreptam însă…

Gândurile mi se încinseseră şi ele, se învălmăşeau neclar şi îmi pierdusem parte din raţiune, nefiind altceva decât un sapiens ce păşea robotic în urma călăuzei. Moş Ion Cojanu nu părea deloc să îmi împărtăşească amorţeala. Păşea apăsat şi hotărât, ştiind foarte bine încotro se îndreaptă şi care îi este ţinta. În mâna dreaptă îşi ţinea preţioasa desagă iar degetele stângii libere se mişcau agitate, într-un dans static, de unde nu aveau voie să se desprindă. Privirea bătrânului “scurma” cu nesaţ ţarina câmpului, căutând urmele. Nu ştiu cât a mai durat drumul nostru: poate cinci minute, poate 50 de minute, poate ore bune… La un moment dat s-a oprit. Nici nu îmi dădusem seama că ajunsesem… Fu cât pe aci să mă lovesc de spatele său lat, fiind neputincios să îmi înfrânez pe dată mersu-mi mecanic şi continuu. Se întoarse spre mine, mustrându-mă din ochii şi îmi făcu semn să nu fac zgomot.

La câţiva paşi de noi se ridicau deasupra stepei copacii desprinşi parcă din alt peisaj, verzi… ireal de verzi… M-am ghemuit la umbra celui mai falnic din ei şi l-am privit pe Nea Cojanu scoţând o lubeniţă (pepene verde lung) din desagă. Era unul din pepenii aceia mari pe care îi culesese cu zile bune în urmă. Îi pusese pe prispa casei şi îi lăsase să se usuce sub arşiţa zilei şi să se strângă noaptea sub adierea vântului de lună. În fiecare zi, la apus, îi ciocănise cu degetul aşteptând sunetul potrivit. Câteva zile, bătuse în pepeni fără să îşi primească răspunsul dorit. Într-un final, lubeniţele se uscară atât cât el îşi dorise, sunând îndeajuns de aspru. Pe partea opusă vrejului, tăiase cu cuţitul, în fiecare dintre pepeni, câte o gaură îndeajuns de mare cât să îţi bagi pumnul. Curăţase cu brişca miezul fructului şi apoi, prin deschizătura făcută, băgase înăuntrul lubeniţei carne proaspătă de pui.

Aşa făcuse nea Cojanu iar acum, a doua zi după punerea cărnii, eram pe câmpul acela uscat, pe care doar pâlcul de copaci părea să mai aibă viaţă. Pe când eu beam cu lăcomie din plosca pe care moşul mi-o dăduse, el se apucă să împrăştie în apropiere fulgi, încă înroşiţi de sângele puiului tăiat cu o seară înainte. Le făcu fulgilor “potecă” spre lubeniţele presărate pe câmp, în jurul nostru. Eu îmi turnam apă pe creştet şi pe frunte atunci când el îmi făcu semn că este vremea să plecăm. Spre disperarea mea, am părăsit umbra copacilor şi am luat iarăşi drumul câmpului ars, spre câmp. Nu ştiu cât a durat chinuitorul drum dar seara am adormit cu o basma udă cu apă, înfăşurată pe cap, pentru a-mi alunga fierbinţeala adunată peste zi.

În zorii zilei următoare, Moş Cojanu mă luă iarăşi în preumblare, căci eram încăpăţânat şi nu vroiam să ratez clipa aceea atât de aşteptată. La răsărit însă soarele era mai dulce şi mai cuminte iar drumul spre copacii din câmp mi se păru, acum, mult mai uşor. Pe când ne apropiam de lubeniţe văzui cu uimire (dar şi cu îngrijorare faţă de întregimea minţilor mele) că unul dintre pepenii puşi cu o zi înainte se mişca straniu. Ne-am apropiat mai mult şi atunci am văzut întreaga scenă: o şireată de vulpe era cu capul băgat în lubeniţă şi se forţa să iasă. Mâncase carnea de pui, urechile ascuţite dându-se uşor pe spate atunci când îşi băgase capul după pradă. Când festinul fusese însă terminat, aceleaşi urechi neastâmpărate nu o mai lăsaseră pe Coana Vulpe să îşi mai scoată capul. Coaja uscată şi aspră a lubeniţei îi devenise temniţă iar săraca se smucea degeaba, fără a avea vreo putinţă de scăpare. Aşa o găsirăm noi, aşteptând pe cineva să o elibereze… Şi Moş Cojanu o eliberă, punând-o în desagă! Seara o jupui şi îi vându blana negustorului de la capul satului. Luă bani frumoşi pe ea, îşi cumpără de unele, de altele…

Într-o zi a trebuit să mă întorc la oraş, dar mi-am jurat să mă mai întorc măcar o dată la vânătoare de vulpi… cu pepenele… Nu am mai ajuns niciodată. Moş Cojanu a murit chiar în iarna aceea, “din picioare”, poate de vreo boală sau poate de blestemul nerostit al atâtor necuvântătoare cărora le luase viaţa… Copiii lui nu deprinseseră meşteşugul acela, sau poate nu vroiau să îl ducă mai departe. Nici eu nu am încercat vreodată să repet ceea ce văzusem. Acel obicei vânătoresc, crud pentru mulţi şi dispărut astăzi era însă o deprindere a dobrogenilor noştri săraci dar tare isteţi şi îndemânateci, şi poate tocmai de aceea, merită măcar să îl amintim…

Bibliografie – Ovidiu Dunăreanu – Cu bucuria în suflet (adaptare)

Sursă foto – out4awalk.ro

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , ,

Articole Interesante

Nu sunt alte articole.

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate