Oamenii îi spuneau în vechime acestui loc Canlî Dere sau Valea Însângerată, pentru că, se povesteşte din bătrâni, cu mult timp în urma acestor vremuri, pe acel pământ s-ar fi dat o luptă îngrozitoare. Nu departe de satul Canlia, zice legenda, că într-o vreme s-ar fi pripăşit nişte ieniceri turci, ce dezertaseră din armata Înaltului Sultan. Se ţineau departe de oraşele mari, unde îi aşteptau pedepse groaznce pentru trădare, aşa că găsiseră aici adăpostul pe care îl căutau. Dar oştenii aceia nu doreau să aibă parte de linişte, ci tot cu năravurile şi apucăturile lor spurcate şi sângeroase rămăseseră în gânduri.
Într-o zi ce le veni necredincioşilor? Să meargă într-un sat de păstori mocani, aflat nu tocmai departe, pe malul Dunării. Aflaseră ei că bărbaţii plecau dimineaţa cu oile în luncă, lăsând în sat doar femeile, copii şi bătrânii. Şi într-o zi se abătură tâlharii asupra cătunului de valahi, îl jefuiră şi îl arseră din temelii, omorâră orice bărbat rămas la vatră şi răpiră toate fecioarele şi femeile, pe care fie vroiau să le vândă ca sclave, fie gândeau să le pângărească sau să şi le facă soaţe.
Nu trecu însă un ceas după prăpădirea satului şi păstorii aflară vestea despre nenorocire. Toţi bărbaţii veniră acasă, lăsară turmele în grija celor ce mai rămaseră în viaţă, luă fiecare ce armă găsi, şi porniră după necredincioşi, să îşi salveze femeile. Ienicerii erau fără teamă şi nu credeau că acei creştini vor avea curaj să le ia urma: de, gândeau ei, aceia erau doar nişte oieri, nu ca ei, soldaţi încercaţi în atâtea bătălii. De aceea şi se lăsară de mers şi făcură tabără într-o vale frumoasă şi înverzită. Dar socoteala lor nu fu bună…
Se treziră cu mocanii îndârjiţi peste ei, la fel de mulţi la număr, dar având în mâini doar bâte groase, topoare, furci şi cuţite şi nicidecum iatagane cu tăiş ascuţit. Se porni o luptă îngrozitoare, ce, zice povestea, dură aproape toată ziua. La orele serii, jumate din valahi îşi dormeau somnul de veci, dar de partea necredincioşilor nu mai trăia niciunul, atât de groaznică fusese răzbunarea creştinilor.
Valea cea Verde devenise roşie toată de la sângele scurs în acea zi. Când totul se termină, valahii rămaşi şi femeile plecară spre casă, lăsând leşurile dezertorilor pradă corbilor întunecaţi. Şi din acea zi, locului i se spuse Valea Însângerată. Canlî Dere îi spuseră şi turcii din zonă, cei paşnici şi care se bucurau că scăpaseră de nepăsta nelegiuiţilor. Şi numele rămase aşa, peste timpuri, chiar dacă adesea, oamenii locului, cu grijile lor zilnice, uită să îşi mai întrebe bătrânii despre acea poveste…
Mențiune – Material publicat in dec.2014 in volumul 1 din Povestile Mării Negre, editura Studis Iași
Sursă bibliografie (adaptare) – Ovidiu Dunăreanu – “Cu bucuria în suflet – Păcuiul lui Soare şi alte povestiri din Dobrogea”
Sursă foto – draksoft.deviantart.com – Bloody Grass
[codepeople-post-map]
