Odată, de mult, într-un cătun de pe lângă Kara Omer, trăia un păstor harnic şi bogat pe nume Drăgan. Şi era mocanul acesta şi om înţelept, căci cu ale sale sfaturi bune ajunsese să fie iubit şi respectat de toţi cei ce vieţuiau pe întinsul bătrânului podiş sud-dobrogean, fie că erau aceştia valahi, creştini de alt neam sau musulmani. Şi nu era numai atât.

Drăgan, bărbat falnic născut prin pădurile Carpaţilor dar pripăşit pe păşunile Dunării, era neîntrecut în lupta dreaptă, din acele meleaguri nefiind niciunul mai puternic şi mai iscusit decât el. În afara zilelor de sărbătoare, când îi plăcea să se lupte frăţeşte cu alţi ciobani, mocanul era însă om blând. Se înţelegea bine cu toată lumea iar vestea bogăţiei sale se dusese departe, până în codrii negri, cei numiţi ai Corbului, în care vieţuiau bandiţi şi alţi oameni de fărădelege.

Tartorul acestora era un turc pe nume Ibrahim, un tâlhar groaznic la căutătură şi neîntrecut în lupta la corp, căreia cei din neamul lui Allah îi spuneau kureş. Şi acest Ibrahim mai era şi un munte de om, cât doi valahi de înalt şi cât un stejar bătrân de lat, lucru nemaivăzut printre cei din seminţia sa, potriviţi sau chiar scunzi la statură. Află proscrisul de bogăţia păstorului Drăgan, dar mai mult decât atât, gândul că românul ar putea fi mai iscusit decât el în lupta cu mâinile goale, asta îl rodea peste măsură.

Într-o zi, banditul îşi luă vreo zece semeni cu el şi împreună călăriră o zi întreagă, până în cătunul de lângă Negru Vodă. Ajunşi acolo, tâlharii se dădură la pradă, omoruri şi siluiri şi dădură foc mai la toate gospodăriile rumânilor. Ibrahim se dusese ţintă la casa cea mare de pe deal, cea a lui Drăgan, cel despre care auzise atâtea şi intră prin odăile păstorului. Omul nu era în acea zi acasă, era dus cu târguieli tocmai la Karasu, de unde trebuia să se întoarcă abia a doua zi, spre seară. Rămăseseră în gospodărie doar bătrâna sa mamă şi fiul lui cel de 10 ani, fructul unei iubiri distruse de viaţă, căci mama băiatului se prăpădise cu ceva timp în urmă, pe vremea unei molime.

Nebun în simţiri şi cuprins de beţia sângelui, Ibrahim îi trecu prin sabie atât pe băiat, cât şi pe bătrână şi le lăsă leşurile în voia corbilor, chiar în curtea casei. Seara, încălcând poruncile Coranului se îmbătă tare cu vinul găsit prin beciurile caselor iar a doua zi în zori, încărcat cu pradă, îşi luă tovarăşii de nenorociri şi se întoarse în Codrii Corbului.

Într-o dimineaţă, se trezi Ibrahim cu gând de vânătoare, dornic să hătuiască prin pădure vreo ciută bună de frigare. Îşi chemă semenii, dar nimeni nu îi răspunse. Era singur. Începu să îşi caute tovarăşii, însă aceştia parcă dispăruseră de pe faţa pământului. Rătăci ceasuri bune prin hăţiş, până ajunse într-o poiană. Corpurile neînsufleţite ale tâlharilor săi zăceau toate îngrămădite într-o baltă de sânge. Iar lângă ele, falnic asemeni unui stejar, rezemat în ciomagul său, stătea Mocanul Drăgan.

Se măsurară preţ de câteva clipe şi turcul, pentru întâia dată în viaţa sa, se înfioră de căutătura celuilalt şi se temu pentru viaţa sa. Nu îşi spuseră nimic, ci doar se repeziră unul asupra altuia, într-o groaznică încleştare. Şi se luptară ceasuri multe, încercând fiecare să îl doboare pe celălalt. Soarele era deja în cruce când lupta se sfârşi. Cu chipul feciorului mort în gând, Drăgan îşi ridică duşmanul de la pământ şi cu o putere pe care nu o avusese niciodată, îl aruncă paşi mulţi, izbindu-l de trunchiul unui copac. Ibrahim muri pe loc…

Mocanul îi aşeză trupul lângă cel al semenilor săi. Ieşi din pădure şi când ajunse la marginea acesteia, făcu un foc vajnic. Aprinse cu o torţă trunchiurile mai multor stejari şi lăsând iadul în urma sa, se pierdu pe câmpie. Nimeni nu mai ştie din acea zi ce s-a întâmplat cu mocanul Drăgan. Cât despre Codrii Corbului… aceştia au ars cu totul şi nu au mai crescut la loc niciodată, de parcă acea pădure fusese blestemată să mai rodească. De pe urma ei, a banditului Ibrahim sau de pe urma Mocanului, ne-a rămas doar povestea…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1920-1938 (adaptare)

[codepeople-post-map]