Era o zi de 16 mai, anul 1954, când trecea în neființă Vladimir Ghica, prinț român, preot catolic, deținut politic (născut în 1873)
Monseniorul Vldimir Ghika a fost preot și scriitor. Avea sânge de prinţ. Iar istoria îl recunoaște ca martir pentru credinţă. Din mărturisirile celor care i-au stat alături, el i-a impresionat pe toți cu bunătatea pe care o arăta tutror şi cu îndârjirea ce-l caracteriza în lupta dusă pentru apărarea religiei şi a celor slabi, nepăstuiți.
Vladimir Ghika a murit într-o zi de 16 mai. El s-a născut pe 25 decembrie 1873, în Constantinopol (astăzi – Istanbul). Era fiul lui Ion Ghika, fost general de divizie, care a fost numit ministru plenipotenţiar al României în Turcia, și al Alexandrinei Moret de Blaremberg, descendentă a regelui Henric al IV-lea al Franţei. Totodată, era și nepotul principelui Grigore V. Ghika Vodă, ultimul domnitor al Moldovei.
Vladimir Ghika a primit taina botezat şi a fost miruit ortodox, dar pe când avea vârsta de cinci ani a fost trimis la școală la Toulouse, unde a fost lăsat în grija unei familii protestante. Aici, a primit educaţia religioasă specifică acestei confesiuni, în zonă neexistând nicio biserică ortodoxă.
Începând cu anul 1895, V. Ghika a intrat la Facultatea de Ştiinţe Politice, în paralel frecventând şi cursurile de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, drept și istorie. Fiinbd suferind de angină pectorală, tânărul s-a văzut nevoit să se întoarcă în România, unde şi-a continuat studiile până în anul 1898 când a plecat la Roma si s-a înscris la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, “Angelicum”.
Iniţial, dorinţa sa a fost să devină preot sau călugăr, însă, sfătuit de Papa Pius al X-lea, el s-a dedicat apostolatului ca laic, desfăşurându-şi activitatea în oraşe precum Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires.
Vladimir Ghika a fost supranumit “marele vagabond apostolic” de către Suveranul Pontif de la acea vreme. Întors la Bucureşti, el deschide primul dispensar gratuit, numit “Bethleem Mariae”. Totodată, pune bazele spitalului şi sanatoriului Sf. Vicenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România/
În timpul Primului Război Mondial, Ghika se dedică misiunilor diplomatice şi îngrijirii victimelor cutremurului din Avezzano, bolnavilor de tuberculoză din ospiciul din Roma şi răniţilor de război.
Era anul 1899 când Vladimir Ghika a fost numit Protonotar apostolic (prelat la curtea papală, care se ocupa cu înregistrarea şi expedierea actelor pontificale).
Atunci când a început al doilea război mondial, Ghika se afla în România. El a refuzat să părăsească ţara, dorind să rămână alături de săracii şi de bolnavii din capitală. Comuniştii au preluat puterea și evenimentele au început să se precipite dezastruos. În seara de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat fiind acuzat de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”.
Este întemniţat la Jilava, unde este bătut crunt şi torturat în moduri greu de imaginat.
Spânzurat de zeci de ori
Mărturisiri rămase în ecourile vremii povestesc cum i-au fost luate veşmintele preoţeşti şi a fost izolat în celulă, dezbrăcat, a fost bătut, umilit, privat de somn. Iar atunci când călăii săi au aflat că cea mai mare frică a lui Ghika era ideea de spânzurătoare, ei au decis să-l spân¬zure de zeci de ori, dar fără să-l omoare, fiind utilizat un mecanism electric constând într-un inel metalic ce era petrecut în jurul gâtului şi îl ridica astfel de la podea, foarte încet, sufocându-l, dar atunci când se afla la un pas de moarte, era lăsat jos, procesul fiind repetat zile la rând.
A urmat procesului desfăşurat în anul 1953, când a fost lăsat să se apere singur. La finalul procesului, a fost condamnat la trei ani de închisoare.
A săvârşit pedepsa doar parţial, monseniorul Vladimir Ghika murind în puşcărie pe data de 16 mai 1954. Cauza morții a fost „debilitate senilă“.
