Pe 17 decembrie 1863, în mijlocul unui context istoric tumultuos, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat o lege cu o semnificație profundă pentru națiunea română: Legea secularizării averilor mănăstirești. Acest act legislativ a marcat un moment de cotitură în evoluția statului român, având un impact direct asupra structurilor de putere ale vremii și asupra economiei țării.
Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.
Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu a întâmpinat opoziție din partea oamenilor politici ai vremii. La început, se susținea că măsura viza doar averile mănăstirilor „închinate”, adică acele aflate sub autoritatea unor instanțe bisericești externe, nu aspectele duhovnicești. Mănăstirile controlau suprafețe mari de terenuri, esențiale pentru statul modern în procesul de împroprietărire a țăranilor. Astfel, averile confiscate au fost folosite pentru a sprijini reforma agrară, esențială pentru consolidarea unei societăți rurale mai echilibrate și pentru reducerea influenței externe asupra resurselor economice ale țării. Această măsură a fost crucială pentru modernizarea României și consolidarea independenței statului.
Procesul secularizării, alături de reforma agrară, a însemnat una dintre cele mai importante reforme din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta nu doar că a restructurat complet sistemul de proprietate, dar a avut un rol esențial în procesul de modernizare a României. Averile mănăstirilor, în special cele aflate sub influență grecească, ajunseseră să controleze o mare parte din resursele arabile ale țării. Aproape un sfert din terenurile agricole erau deținute de mănăstirile românești, iar veniturile generate de acestea ajungeau anual la aproximativ 7 milioane de franci.
Cu toate acestea, aceste venituri nu aduceau beneficii direct poporului român. Majoritatea mănăstirilor erau locuri de cult închinate, cu o conducere grecească ce cheltuia banii într-un mod ce nu contribuia la dezvoltarea țării. Averile mănăstirești erau, de fapt, o sursă de îmbogățire pentru călugării greci instalați în mănăstiri, care foloseau resursele în interes propriu, fără a aduce vreun folos economic sau social real locuitorilor din România.
Prin această reformă, Cuza a reușit să împlinească două obiective esențiale: în primul rând, a consolidat puterea statului, creând premisele unui sistem financiar și administrativ mai eficient. În al doilea rând, a diminuat influența străină asupra resurselor economice ale țării, un pas important pe drumul spre independența națională.
Legea secularizării averilor mănăstirești a fost un moment de ruptură cu trecutul feudal și a reprezentat un act de modernizare profundă a României, având un impact care s-a resimțit mult timp după 1863. Reformele lui Cuza au contribuit la închegarea unei identități naționale și la consolidarea unei economii naționale independente.
