Legenda spune că în anul 1821, o corabie turcească de război a ajuns în Sfântul Gheorghe, chiar în ziua în care localnicii îl sărbătoreau pe Marele Mucenic Creştin, Omorâtorul de Balaur. Un paşă aflat la bordul vasului a fost impresionat de atmosfera din sat: pescarii, crescătorii de animale, femeile şi toţi copiii satului cântau şi se veseleau împreună, celebrând pe sfântul creştin ce ocroteşte renaşterea vegetaţiei. Otomanul a comparat această sărbătoare cu Hîdîrlezul lui de acasă (o sărbătoare similară celei creştine) şi de aici satul a ajuns să fie numit Hîdîrleţ, Cadârlez şi apoi Katarlez (ţ). Ultimul nume i-a rămas oficial până în 1901, când autorităţile româneşti i l-au schimbat din nou în Sfântul Gheorghe. Vremurile de sărbătoare la Sfântu erau însă rare în secolul XIX. În rest, multă trudă pentru pescarii aceştia aspri şi cinstiţi, obişnuiţi să petreacă mai multe ore pe barcă, cu plasele în mâini, decât pe uscat…Ca şi astăzi, veneticii fără scrupule soseau aici încercând să se îmbogăţească pe ei şi să îi sărăcească pe oamenii locului. Din păcate, unora dintre ei astfel de planuri le şi ieşeau. Unul dintre aceştia a fost grecul Iani Melanos (Iani Milano sau Melano), cel care la sfârşit de veac XIX ajunsese un adevărat stăpân al satului Katerlez. Povestea acestuia începuse în 1862, când la Sfântu existau 3 cherhanale, a lui Costenco, a lui Costache şi a lui Neculache Valsamache. Melanos a venit de la Tulcea, unde făcuse afaceri cu alcool şi şi-a început planul de cucerire a Katarlezului. După moartea lui Costenco a cumpărat cherhanaua acestuia, iar apoi, în scurt timp a preluat-o şi pe aceea a lui Valsamache. A făcut afaceri ilicite, a stabilit preţuri de speculă şi a dobândit avere fabuloasă. Unii dintre pescari nu îndurau robia sub Melanos şi şi-au făcut pe la 1876 o asociaţie proprie, în fruntea căreia l-au pus pe Spirea Gramovschi. Şase ani au rezistat, până când Spirea a fost înjunghiat de un grec angajat al lui Melanos. Cel ce dăduse cu cuţitul a fost luat de poteră, Melanos nu a păţit nimic… Vremurile se schimbaseră însă, chiar şi pentru “stăpân”, căci în acel an 1882, statul român a devenit proprietar al bălţilor. Melanos a rămas însă până la moarte un stăpân nedeclarat al satului. Ziaristul Victor Crăescu scria la 1894: “ Tot satul e o pescărie iar stăpânul ei este Iani Melanos,… Milan, un câine şi jumătate şi toţi pescarii din Catarlez sunt în mâinile lui. Are 10 zăvoduri şi aproape tot satul îi este dator”. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a scris şi el despre Melanos, după ce a vizitat Katarlezul: “O stradă îi poartă numele. Este un bătrân alb, frumos, pare liniştit şi senin. Ticălosul de Iani Milano… Cât a exploatat el oamenii, cum i-a apăsat şi şi-a bătut joc de ei numai Dumnezeu ştie…”. Crăescu avea însă doar cuvinte de laudă în ceea ce îi privea pe localnici, harnici şi gospodari: “Străzile sunt drepte, largi şi plantate pe margini cu arini. Casele sunt toate înalte, suple şi curate, peste tot domneşte ordinea şi înfrăţirea. Se remarcă luxul femeilor din sat. La marginea ţării s-ar crede că ai parte de sălbăticie prin aste locuri, dar nu este deloc aşa”. Anii au trecut, Iani Melanos a murit şi de pe urma sa a rămas doar povestea. Katarlezul este în continuare acolo, acelaşi sat frumos, cu “haholi” aspri, cinstiţi, primitori şi gospodari, obişnuiţi ca în zorii zilei să ia plasele şi să urce în barcă, pe valurile Dunării, aşa cum este obiceiul locului, de sute de ani încoace…
Bibliografie – Informaţii puse la dispoziţie de Eduard Acsente (Sfântul Gheorghe iulie 2014); citate din Mihail Sadoveanu – “Privelişti dobrogene”, 1914; citate din Victor Crăescu – “Spirca”, 1893
Sursă foto – Iani Melanos şi cherhanaua Sfântul Gheorghe, foto de arhivă pusă la dispoziţie de Eduard Acsente
[codepeople-post-map]
