Se spune că, odată, de mult, trăia într-o ţară îndepărtată un mare rege ce avea mai mulţi fii frumoş şi viteji. Pe unul dintre prinţi, cel mai mic dintre ei, îl chema Tomis… Aveau regele şi prinţii săi de toate, pământuri mănoase, armate nenumărate, aur, argint şi nestemate de tot felul, cum nicăieri vreun crai al lumii nu se putea lăuda că ar mai avea. Mai mult, apele ce scăldau malurile regatului erau pline de peşte iar pe valurile oceanului lor pluteau sute de corăbii frumoase.
O neagră meteahnă avea însă Regele Lumii, îi plăcea să vâneze toate făpturile misterioase iar peste toate acestea, sirene mai ales. Într-o zi, după ce află de la căpitanii săi că nicio sirenă nu a mai fost văzută prin apele din apropiere, Regele îşi chemă feciorii la sfat. Le spuse să ia fiecare câte o corabie şi să meargă în depărtări, pentru a vâna ultimele făpturi fantastice, ce se spunea că ar mai exista în adâncuri. Prinţii îl ascultară şi îşi luă fiecare drumul său, Tomis spre răsărit iar fraţii săi spre Apus.
Şi merse prinţul Tomis cu a sa corabie zile şi luni, fără să dea însă de urma vreunor sirene. Toate acestea până ajunse însă în Marea Noastră, cea cu unde întunecate. Într-o noapte, corabia prinţului fu prinsă de o furtună năpraznică, cu valuri înalte cât un palat, ce măturau puntea corabiei. Un astfel de val îl prinse pe Tomis şi îl luă cu sine în adâncurile Mării. Dar prinţul avu zile: o făptură gingaşă a apelor îl scoase din vârtejuri şi îl duse până pe malul plin de scoici al unei plaje. Era Negreana, o frumoasă prinţesă sirenă, fată de rege al adâncurilor şi printre ultimele făpturi care mai rămăseseră din seminţia sa.
Prinţesa Apelor îl îngriji multe zile pe Prinţul Pământului, până ce acesta se înzdrăveni. Prinseră drag unul de altul şi îşi făcură jurăminte pentru toată viaţa. Într-o zi, Tomis se întoarse la corabia sa şi îi spuse căpitanului (un vechi slujitor al tatălui său) că s-a hotărât să rămână pe meleagurile sirenelor şi să nu mai ducă la bun sfârşit sângeroasa misie a Regelui Lumii. Chiar în acea zi, furtuna iar se abătu asupra Mării.
Speriată că iubitului său i s-ar putea întâmpla iar ceva rău, Sirena veni lângă corabie. Tomis nu era pe punte dar Căpitanul da. Când o văzu, slujitorul puse mâna pe o suliţă şi o lovi de moarte pe prinţesă. Tocmai atunci, prinţul sui şi el pe punte şi văzu cum iubirea vieţii sale se scufundă în adâncuri, cuprinsă de ghearele nevăzute ale morţii. Sări după ea şi amândoi pieriră… Se spune că de atunci, Marea cea Furtunoasă a luat numele prinţesei sirene. De asemenea, pe ţărmul pe care prinţul şi prinţesa se iubiseră, oamenii locului au ridicat o mândră cetate, căreia i-au dat numele de Tomis…
Bibliografie – Alexandru Mitru – „În ţara legendelor” (adaptare), scribd.ro, worldwideromania.com – „mitologia Mării Negre”, Adrian Bucurescu – Mitologie românească
Foto – Edward Matthew Hale / Mermaids Rock/ Stânca Sirenelor
[codepeople-post-map]
