În urmă cu mai bine de un veac, în primii ani ai secolului XX, Constanţa era un oraş aflat în plin proces de dezvoltare. La marginea urbei de atunci, prin zona în care astăzi se găseşte Spitalul Militar, se aflau casele ultimilor colonişti, veniţi din toate colţurile ţării, pentru a munci în Port. Unul dintre numeroşii docheri care locuiau în nou înfiinţatul cartier era venit din Oltenia, împreună cu familia sa. Omul avea un băiat de vreo 12 ani, pe nume Ghiţă, un copil vesel şi zglobiu, care din prima clipă a venirii sale la Constanţa, se îndrăgostise pe dată de Mare.
Aşa cum în Dobrogea noastră se întâmplă mereu, creştinul Ghiţă se împrietenise imediat cu un băiat musulman de vârsta sa, Hasan, fiul cel mare al unei familii de turci ce se aciuase şi ea în cartierul de la marginea oraşului. Hasan iubea şi el marea, şi era mai obişnuit cu ea, după ce copilărise câţiva ani, pe undeva pe lângă Mangalia. Puştiul musulman era însă infirm din naştere, având un picior beteag, pe care nu putea călca şi aşa că, pentru a merge, avea nevoie întotdeauna de o cârjă. Odată intrat în apă însă, Hasan devenea un înotător straşnic, gata să se ia la întrecere cu oricine. Cei doi băieţi fugeau adesea de acasă şi mergeau să se scalde pe plaja izolată, de la marginea cartierului, acolo unde rar ajungeau alţi oameni.
De dimineaţă până seara se prăjeau pe nisipul fierbinte sau se zbenguiau răcorindu-se în apa Pontului. Hasan îşi învăţa prietenul să înoate şi după câteva zile, Ghiţă începuse să se descurce din ce în ce mai bine. Într-o dimineaţă, cei doi copii au mers, ca de obicei, la scaldă. Şi-au lăsat papucii cu talpă de lemn (galenţi, saboţi folosiţi de localnici pentru a nu se tăia pe pietrele ascuţite sau în nisip şi scoici) şi au intrat în apă. Deodată s-a pornit însă o furtună teribilă de vară, cum rar mai puteai vedea la Marea Neagră. Ghiţă devenise curajos în ultimele zile, aşa că furtuna l-a prins mai în larg, unde era “apă peste cap”.
Curentul mării capricioase era prea puternic pentru micul oltean neobişnuit cu valurile. Hasan a înotat zdravăn, încercând să îşi ajute prietenul. Au luptat împreună cât au putut, dar Marea Cea Neagră era furioasă şi rea în acea zi şi dorea cu încăpăţânare să îşi ia tributul uman, acel sacrificiu de care de mii de ani are nevoie, pentru a putea redeveni apoi liniştită. I-a înghiţit pe cei doi copii, după care s-a liniştit ca prin farmec. Peste puţin timp, nişte tineri au ajuns pe plajă, dar nu au mai găsit nicio urmă a celor doi băieţi, bineînţeles, în afara celor Trei Papuci…
Sursă poveste bibliografie (adaptare) – Petre Covacef “Povestea Farului Genovez”
Sursă foto – ctcro.wordpress.com – blog Constanţa City, care a publicat imaginea pusă la dispoziţie de arhitectul Radu Cornescu – imagine Plaja Trei Papuci la început de sec.XX (joie.ro)
[codepeople-post-map]
