Romanii ne-au lăsat mai multe informații despre ei înșiși decât ne-au lăsat, până în vremurile recente, orice altă societate occidentală. Cele mai multe cărți despre Roma Antică cern și cântăresc acest material pentru a prezenta o imagine cât se poate de coerentă și precisă a vieții și gândirii într-o perioadă de care ne despart două mii de ani.

Latina și greaca sunt singurele limbi antice europene care nu doar că sunt cunoscute și azi, dar sunt și binecuvântate cu un spectru larg de texte scrise care s-au păstrat până în timpurile noastre, de la poezie la istorie, de la tratate legale, medicale, științifice sau tehnice, la inscripții și grafitti.

Școlile primare romane au apărut în secolul III î.Ch., nu erau obligatorii, și se bazau în întregime pe taxele de școlarizare. Nu existau clădiri special construite în scop educativ, familiile bogate angajau meditatori privați pentru a-și educa acasă copiii, iar copiii din familiile mai puțin înstărite învățau în grupuri.

Educația era văzută de romani drept esențială pentru dezvoltarea personală

Pentru băieții din familiile bogate, era cheia în obținerea unei funcții importante în societatea romană antică. Fetele din clasele înstărite și de elită se măritau, de regulă, la vârste fragede și nu avansau prea mult cu studiile, deși este posibil să fi primit o educație sofisticată de la profesorii privați.

Inițial, pregătirea oratorică nu se făcea în cadrul școlii, ci sub tutela unui faimos om de stat, care își pregătea ucenicii pentru o carieră politică în guvernul de la Roma. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului II î.Ch., cultura greacă avea o influență semnificativă în Republica Romană, iar abordarea tradițională era înlocuită de sistemul grecesc de educație. În Grecia, centrele specializate în educație existau de secole, și treptat, școlile de oratorie au fost înființate și la Roma. Filosofia antică era împărțită în 3 zone: etică, fizică și logică. Elevii care doreau să studieze filosofia putea merge la centrele unde se studiau în limba greacă doctrine precum Epicureismul și Stoicismul. Alternativ, tinerii romani putea pleca de acasă, să studieze în străinătate.

“Plecarea la universitate“, în Roma antică

Unii cercetători moderni se referă la această perioadă din viața unui tânăr ca “plecarea la universitate“, deși nu exista un curriculum și nici diplome oficiale. În antichitate, “plecarea la universitate“ presupunea nu doar avansarea studiilor, ci și părăsirea familiei, pentru un mediu nou, în care studentul devenea parte din cultura unui faimos centru intelectual.

Figuri importante din timpul Republicii Romane au călătorit în scopuri educaționale în străinătate, printre care: generalul Julius Caesar, politicianul Marcus Junius Brutus, oratorul Cicero, poetul Horațiu.

• Se spune că studiul gramaticii la Roma ar fi început la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., când Crates din Mallos a venit la Roma, ca ambasador al regelui din Pergam (astăzi în vestul Turciei). El a fost nevoit să deschidă o școală pentru a-și câștiga existența, după ce și-a rupt piciorul căzând în Cloaca Maxima (principala conductă de canalizare a Romei), lângă Palatin.
• Porcius Latro, un distins profesor de retorică din perioada augustană, avea un ten foarte palid, din cauză că studia ziua și noaptea. Studenții lui beau o poțiune pe bază de chimen, pentru a oferi pielii lor o paloare similară, ca modalitate de a-şi dovedi devoțiunea față de dascălul lor (Pliniu, Istoria naturală 20.160). Latro a fost retorul pe care Ovidiu l-a admirat în mod deosebit (Seneca, Controverse 2.2.8); este tentant să presupunem că marele autor al Metamorfozelor a fost unul dintre aceşti studenți adoratori.
• Poetul Horațiu a fost elevul lui Lucius Orbilius Pupillus [al cărui nume înseamnă, literal, „Studentul”, un cognomen potrivit pentru un dascăl faimos], care a scris o carte intitulată Despre prostie, în care se plânge de nedreptățile suferite de profesori din cauza neglijenței sau intervențiilor părinților. El s-a arătat brutal nu doar față de criticii săi, pe care-i ataca oricând i se ivea prilejul, ci și față de elevi: Horațiu îl numeşte „Biciuitorul” [plagosus], iar Domitius Marsus [un poet minor] scrie despre cei pe care Orbilius i-a lovit cu un baston sau cu un bici” (Suetoniu, Despre profesorii de gramatică și retorică 9).
• Quintilian a simțit necesar să se pronunțe în numeroase rânduri împotriva practicii larg acceptate a biciuirii elevilor (Educația oratorului 1.3), iar Plutarh credea că merita remarcat că Sarpedon, tutorele lui Cato cel Tânăr, era mai înclinat să discute cu elevii săi decât să-i pedepsească fizic (Viața lui Cato cel Tânăr 1). Orbilius a apărut cândva ca martor împotriva unei persoane apărate de tatăl viitorului împărat Galba. Galba, care era cocoşat, a încercat să-l perturbe și să-i dezumfle orgoliul exacerbat, întrebându-l ce profesie are, iar Orbilius i-a replicat: „Masez cocoașe la soare” (Macrobius, Saturnalia 2.6.4). Dar verbul fricare, care aici are sensul de „a masa” însemna, probabil, şi „a bate măr, a snopi în bătaie“.

Pentru victoria în arenă, un gladiator câștiga mai mult decât un profesor într-un an

• La sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., un decret senatorial a permis acordarea unui bonus de 500 de sesterți fiecărui gladiator victorios în arenă, dacă era om liber, şi de 400 de sesterți, dacă era sclav (Inscripții latine selecte 5163.29ff.), sumă pe care un profesor o putea câştiga abia într-un an (Iuvenal, Satire 7.242). Cum scopul decretului era de a limita costurile jocurilor de gladiatori, am putea deduce că asemenea bonusuri erau de obicei chiar mai generoase.
• „Unul și cu unul fac doi; doi și cu doi fac patru [unum et unum duo; duo et duo quattuor] era un refren pe care nu-l puteam suferi (Sf. Augustin, Confesiuni 1.13.22, într-una dintre numeroasele sale izbucniri de dezgust față de perioada petrecută la școală).
• Un băiat ar trebui să-și înceapă educația studiind limba greacă, de vreme ce el va învăța oricum latina, limba pe care majoritatea oamenilor o folosesc. Un alt motiv pentru a începe cu greaca este că studiile latine sunt derivate din greacă. Dar el nu ar trebui totuși să se dedice prea mult acestei limbi, deoarece asta îl va face să se exprime greșit și cu un accent străin în latină (Quintilian, Educația oratorului 1.1.12).
• Un graffito din Pompeii prezintă literele alternativ înainte şi înapoi, AXBVCT şi aşa mai departe (Culegere de inscripții latine 4.9272; U, W, Y şi Z nu există în alfabetul latin original), sugerând că era de aşteptat ca elevii să demonstreze o agilitate considerabilă în învățarea alfabetului.
• Quintilian recomandă ca încă de la vârste fragede, copiilor să li se dea litere de fildeş ca jucării, spre a-i încuraja să învețe alfabetul. Apoi, de îndată ce copilul recunoaște forma literelor, este util să avem literele sculptate cu grijă pe o tablă, astfel încât vârful stilului să poată fi tras prin şanţul şablonului; astfel vom preveni greșelile pe care copilul le face pe o tăbliță cu ceară (Educația oratorului 1.1.26).
• Regele ostrogot Teodoric cel Mare, care a stăpânit Italia între 493 și 526 d.Hr., era aproape analfabet și învăța cu atâta greutate, încât în primii zece ani de domnie a putut semna documentele oficiale doar scriind cuvântul LEGI („Am citit”) printr-un şablon decupat într-o placă de lemn (Excerpta Valesiana 79). Se spune că și împăratul bizantin Iustin (518-527 d.Hr.) ar fi avut un şablon similar, în care erau decupate literele cuvântului FIAT („Așa să fie”) (Procopius, Istoria secretă 6).
• Tăblițele cu ceară sunt mai prietenoase, căci este foarte ușor să ștergi scrisul, […] în vreme ce nevoia frecventă de a înmuia pana în cerneală întârzie mâna şi întrerupe procesul gândirii când scrii pe pergament (Quintilian, Educația oratorului 10.3.31).

Surse:

„Curiozități romane – Povești stranii și fapte surprinzătoare din istoria celui mai mare imperiu al lumii” – autor J.C.McKeown, Editura All, 2021.
World History Encyclopedia