Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935, în localitatea Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia (astăzi parte a județului Suceava), și a decedat pe 22 decembrie 1956, la București. A fost un poet român remarcabil, iar criticul literar Eugen Simion l-a denumit „buzduganul unei generații”.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, într-o cameră a Spitalului „Central” din București, Nicolae Labiș se afla într-o luptă disperată pentru viață. Cu oxigenul în piept și cu ultimele cuvinte pline de dramatism, poetul răpus de un tragic accident se agăța de viață, strigând: „E al naibii de frumos să trăiești”. A fost ultima sa luptă. După zece zile de suferință cruntă, „pasărea cu clonț de rubin”, cum era numit Labiș, s-a stins. La doar 21 de ani, poetul a căzut victimă unei tragedii care rămâne învăluită în mister.
Accidente și ipoteze: drumul către moarte
Totul a început pe linia tramvaiului de la Colțea, acolo unde destinul poetului s-a încheiat într-un mod brutal. Accidentul, despre care s-au spus multe, a fost descris de medici drept un „traumatism al coloanei vertebrale și paraplegie”. Labiș fusese implicat într-un incident în care, se spune, ar fi căzut sub tramvai după ce a fost „împins din spate de cineva”. Dar ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte? A fost doar un accident, așa cum susțin autoritățile, sau o mână „prietenos” criminală l-a împins spre moarte?
Mărturii și conflicte: cine spune adevărul?
Conversațiile cu martorii și mărturiile celor care l-au cunoscut pe Labiș nu fac decât să adâncească misterul. Între aceștia se află și Imre Portik, care povestește o discuție cu poetul în spital. Labiș îi spusese că nu a căzut singur, ci a fost împins, un detaliu care, cu toate că nu a fost confirmat oficial, părea să se sprijine pe faptele cunoscute. Locotenentul Ioan Grozavu, care a condus ancheta, a susținut că Labiș a fost sub influența alcoolului și că accidentul a fost doar o consecință a imprudenței. Însă, între mărturiile contradictorii și detaliile neclare, adevărul rămâne ambiguu.
Aventura din noaptea de 9 spre 10 decembrie
Povestea acelei nopți misterioase începe la restaurantul Capșa, unde Nicolae Labiș a cunoscut-o pe Maria Polevoi, o balerină rusoaică care avea să devină o figură centrală în întreaga tragedie. Cu paharul în mână, Labiș a băut alături de ea, iar seara a continuat într-un mod aparent inocent. Dar întâlnirea dintre cei doi a fost marcată de o tensiune subtilă, o atmosferă de mister care avea să ducă la un drum fatidic.
Maria Polevoi: între vinovăție și regrete
Maria Polevoi a fost martora accidentului, dar și unul dintre cei mai importanți factori ai acelei nopți fatale. Conform unei prietene anonime a balerinei, Maria s-a simțit vinovată pentru ce s-a întâmplat. În ciuda invitației aparent nevinovate la ea acasă, faptul că l-a lăsat pe Labiș să o urmeze în stația de tramvai a fost ceva ce avea să o bântuie toată viața. „L-a îndreptat către ceasul rău”, spunea prietena ei. Maria a trăit cu regretele pentru acea seară, iar vestea morții lui Labiș a fost pentru ea o lovitură devastatoare.
„Pasărea cu clonț de rubin”: ultimele cuvinte ale poetului
Labiș a știut că va muri. Înainte de a pleca din această lume, a lăsat o mărturie tulburătoare, un poem dictat prietenului său Aurel Covaci, care a consemnat ultimele gânduri ale poetului. „Pasărea cu clonț de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit…” Cu aceste versuri, Labiș a lăsat o urmă adâncă în memoria literară, amintind de tragicul său sfârșit și de viața scurtă, dar intensă, pe care a trăit-o.
Un mister neelucidat
În final, ce s-a întâmplat în acea noapte? A fost un simplu accident, așa cum susțin anchetatorii, sau Labiș a fost victima unei mâini malefice? Misterul persistă, iar întrebările rămân fără răspuns. Poveștile contradictorii și mărturiile martorilor fac ca adevărul să fie inaccesibil.
