Pe 17 martie 1866 a început să funcționeze Banca României, creată prin transformarea Băncii Imperiului Otoman sub numele de “Bank of Roumania”. Primul președinte al Consiliului de administrație a fost Ion Ghica.

Banca României a fost creată în baza capitalului străin în principal englez şi francez, avându-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul.
Patru ani mai târziu, banca a renunţat la privilegiul emisiunii, devenind o bancă de scont.

În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit:
“Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor“, căci “fără…institute de credit, un stat nu poate prospera“;

Între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale:
– de către un grup de bancheri bucureşteni (1873),
– de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi
– de către un grup de deputaţi liberali (1876).

Unul din cei mai entuziaşti şi consecvenţi promotori ai întemeierii unui aşezământ de credit naţional a fost I. C. Brătianu: în 1859, în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, declara cu convingere: “Nu vom putea face nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim”; la 10 mai 1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuţiei la Mesajul tronului, insista: “atâta timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”; la puţină vreme după proclamarea independenţei, tonul său devenea şi mai hotărât: “Să constituim o bancă de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru timpurile grele”. Cele două temelii care aveau să asigure libertatea şi independenţa BNR, autonomia şi capitalul naţional, au reprezentat elementele esenţiale ale concepţiei lui I. C. Brătianu despre funcţionarea unei bănci naţionale.

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice naţionale “prin noi înşine”. Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare cu încrederea inspirată de stat. Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere: “posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate”. De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din 1866.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei (60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în fiecare reşedinţă de judeţ (măsură menită să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi efectuarea serviciului de trezorerie), Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege; plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti; efectuarea fără nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat.

Sursa: bnr.ro