Pe 6 martie 1897 apărea, în România, Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. Potrivit legii, erau libere doar duminica dimineaţa şi alte 14 sărbători pe an, dar condiţionat pentru întreprinderile industriale, întrucât Camera de Comerţ avea latitudinea să hotărască întreprinderile la care trebuia să se lucreze continuu.

Ce părere aveau contemporanii epocii? Cum a scris Caragiale despre această lege?

Legea a fost propusă de ministrul Vasile Lascăr, şi susţinută de primarul Capitalei din acele vremuri, Barbu Ştefănescu Delavrancea, cel din urmă, cu talentul său oratoric excepțional, spunând pubicului că „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu. Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaște” .

Caragiale ataca subiectul în 1909, în schiţa „Repausul dominical”: „N-am văzut ceva mai urît pe lume decît un oraş mare în zilele de repaus duminical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spînzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; Şi nu pot dormi măcar – parcă sînt în stare de insomnie… Şi cînd mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învîrtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase”.

În 14 aprilie 1910, legea a fost modificată: se prevede repausul duminical şi în sărbătorile legale în unităţile comerciale şi industriale, cu excepţia instituţiilor statului şi a administraţiei publice. Excepţie făceau brutăriile, care lucrau în toate zilele săptămînii pentru a vinde oamenilor pâine proaspătă, dar, după trei ani, în 1913, autorităţile au permis modificarea legii prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat şi, astfel, brutarii au putut beneficia de duminică liberă.