Lucius Claudius Cassius Dio, cunoscut și ca Dio Cassius, a fost un cunoscut istoric din Imperiul Roman. El a publicat o istorie a Romei (Romaika) în limba greacă, în 80 de volume, acoperind aproape o mie de ani de civilizație latină, începând cu venirea lui Enea în Peninsulă și fondarea Cetății Eterne. Dio Cassius s-a născut în Niceea (azi İznik, Turcia), ca fiu al lui unui senator roman, Cassius Apronianus. Cea mai mare parte a vieții a fost în serviciul public, ocupând, pe rând, funcții de senator, guvernator al Smyrnei, consul, proconsul în Africa și Panonia. Împăratul Septimius Severus l-a prețuit foarte mult, făcându-l consul, deși firea sa caustică a iritat Garda Pretoriană, care i-a cerut moartea.

Războiul dacilor cu Domitian – Istoria romană, LXVII, 6-7, 10

LXVII 6, 1-5: Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vreme aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnea mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voia domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lui, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru dușmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniți mai sus, cum își spun ei însiși și cum le zic și romanii, măcar că știu prea bine că unii dintre greci îi numesc geți, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geții locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domițian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puțin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraș din Moesia și se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli și era fără curaj, dar se arătă cu totul lipsit de frâu și de rușine față de femei și bărbați tineri. Trimitea la război în locul său pe alți conducători de oști și de cele mai multe ori nu izbândea.
Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domițian și-i făgăduia pacea. Drept pe care, Domițian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pacea dacă Domițian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul și că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

LXVII 7, 1-4: Domițian vru să se răzbune pe cvazi și marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei și ucise solii de pace, pe care ei îi trimiseră pentru a doua oară. Învins și pus pe fugă de marcomani, Domițian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domițian] îl refuzase mai înainte, deși [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace [căci era la mare strâmtoare], dar nu a vrut să vină el însuși să stea de vorbă cu Domițian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câțiva bărbați ca să îi predea armele și câțiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceștia. După sosiera acestuia, Domițian puse lui Diegis o diademă pe cap – ca și cum ar fi fost un adevărat învingător și omul în stare să dea un rege dacilor, iar soldaților lui le împărți onoruri și bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, niște așa-ziși soli ai lui Decebal și o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spunea că ar fi plăsmuit-o el. Domițian își împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulți bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar și meșteri pricepuți la felurite lucrări folositoare în timp de pace și de război și făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăția însăși în stare de robie.

LXVII 10, 1-3: În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite: Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă și pe aceea de a-i obliga pe soldați să scrie pe scuturi numele lor și ale centrurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtarea mișelească. Și dând lupta cu dușmanii la Tapae, măcelari pe cei mai mulți dintre ei. Între dușmani se afla și Vezinas, care venea, ca deminitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca și cum ar fi murit; și astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopții a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioși să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălțime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca dușmanii să creadă că sunt soldați și să se retragă înspăimântați. Ceea ce s-a și întâmplat.