În 1863, la Sibiu, s-a desfășurat un Congres național al românilor, care deleagă zece personalități, în frunte cu mitropolitul Andrei Șaguna, pentru a expune împăratului Franz Joseph I, la Viena, revendicările politice ale românilor.

Conferinţa naţională din aprilie 1863 de la Sibiu a fost în ochii contemporanilor prologul întrunirii dietei Transilvaniei, primind astfel o semnificaţie mai largă, ce depăşea nu numai sfera de interes a românilor, ci şi pe aceea a hotarelor Marelui Principat. În conjunctura politică tensionată pe care o străbătea Imperiul, într-un moment când conflictul constituţional cu Ungaria se prelungea ameninţător de mult, când, unii după alţii, croaţii, cehii, polonezii refuză să intre sau părăsesc lucrările parlamentului central de la Viena, când flăcările unei noi revoluţii cuprind teritoriul polonez ocupat de Rusia, era semnalul cel mai sigur că guvernul Schmerling era decis să treacă din nou la acţiune într-o provincie de dincolo de Leitha. Scopul său principal era intrarea în parlamentul vienez a unor deputaţi din această parte a Imperiului, fie şi cu preţul unor concesii neplăcute regimului, spre a da lumii cel puţin iluzia traducerii în viaţă şi în partea răsăriteană a Imperiului, a sistemului constituţional inaugurat în 1860. Ochii tuturor politicienilor centralişti austrieci erau îndreptaţi astfel asupra românilor transilvăneni.

În cea de a patra şi ultima zi a lucrărilor sunt dezbătute şi adoptate revendicările naţiunii care urmau să fie înaintate împăratului într-un memoriu separat. Acestea erau: recunoaşterea legislativă a egalităţii naţiunii române şi confesiunilor sale, introducerea limbii ei în viaţa publică, autonomia Transilvaniei şi reanexarea Partium-ului, o nouă împărţire administrativ teritorială, reprezentarea românilor în dietă şi în aparatul de conducere proporţional cu obligaţiile lor faţă de stat, înfiinţarea unui tribunal suprem, reprezentarea echitabilă a românilor în dregătoriile cardinale, recunoatşerea dreptului lor de coproprietari ai averilor naţionale săseşti, dotarea bisericilor şi şcolilor româneşti, instituirea unei universităţi comune transilvănene şi a unei bănci ipotecare pentru populaţia rurală. Cu excepţia a patru dintre ele (Partium-ul, Universitatea, averile săseşti, înzestrarea bisericilor şi şcolilor) acestea erau cuprinse într-un fel sau altul în rescriptul imperial pentru dietă, dezbătut, fapt semnificativ, tocmai în aceste zile.

Prezentarea la Viena a hotărârilor conferinţei s-a făcut de către o delegaţie de zece persoane puse sub conducerea episcopului Şaguna. Ea a fost primită în capitală “solemn şi splendid”, “ca nici o altă delegaţie românească, scrie „Telegraful român”, de când în naţiunea română există o scânteie de viaţă politică”. I se acordă, în 4 mai, o audienţă festivă la împărat, este primită de către cei mai importanţi miniştri, se dau în onoarea sa mai multe recepţii oficiale, cu participarea unor înalţi demnitari de stat: miniştri, primarul Vienei, preşedintele Consiliului de stat, deputaţi, senatori, ziarişti, bancheri, militari, literaţi, cu concursul orechestrei dirijate de Johann Strauss. Împăratul dă delegaţilor un răspuns cordial, se ţin discursuri, se rostesc toasturi. Pretutindeni înzestrarea diplomatică, prestanţa personală, înfăţişarea marţială a episcopului Şaguna, aflat în acest moment în punctul de apogeu al traiectoriei sale politice, fac o puternică impresie. La rândul lor ziarele guvernamentale vieneze, pentru a doua oară după 1848, descoperă, uimite, compasive, afabile, la marginile de răsărit ale Imperiului o naţiune renăscândă, se fac apărătoarele drepturilor sale, se minunează de miracolul dăinuirii sale latine. „Botschafter”, oficiosul ministrului-preşedinte Schmerling, rezumând cuvântarea lui Şaguna rostită în faţa împăratului, elogiază pătrunderea politică a conducătorilor români, care nu s-au lăsat pradă nici “visului celui de peste culmile Carpaţilor”, nici ademenirilor maghiare.

SURSA: CONFERINŢA NAŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ DE LA SIBIU DIN 1863, SIMION RETEGAN, Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca