Conform tradiției iudaice, în anul 515 îHr, a fost ridicat al doilea Templu din Ierusalim, Beit Hamikdash Hasheni, ce a fost lăcașul sfânt al cultului evreilor, iudaismul, în forma lui din antichitate, în a doua jumătate a mileniului I î.Hr. până în anul 70 e.n. El a fost construit de către repatriați evrei din Babilon în frunte cu Zorobabel (Zerubavel), descendent al regelui David, și marele preot Iosua (Yehoshua ben Yehotzedek) în timpul dominației persane în Palestina sau Iudeea antică, pe locul Templului lui Solomon, denumit Primul Templu din Ierusalim, care fusese distrus în anul 586 î.Hr. de către regele Babilonian Nabucodonosor al II-lea.
După tradiția iudaică, prezervată în Biblia ebraică, Templul a fost clădit cu asentimentul împăraților persani, exprimat într-o proclamație adresată evreilor de către Cirus cel Mare, deocamdată existența decretului fiind pusă la îndoială de istorici. Templul este considerat continuarea firească a sanctuarului evreiesc distrus de babilonieni, cunoscut ca Templul din Ierusalim sau Templul lui Solomon. Reconstrucția s-ar fi întâmplat la circa 70 ani de la distrugerea Primului Templu, deci prin anul 516 î.Hr. (anul al șaselea al împăratului persan Darius cel Mare, fiul lui Histaspes, informație susținută de referința biblică din Cartea lui Ezra: „Casa a fost isprăvită în ziua a treia a lunii Adar, în al șaselea an al domniei împăratului Darius”).
Templul a fost apoi restaurat și mărit în secolul I î.Hr. în timpul domniei regelui Iudeei, Irod cel Mare și era constituit din trei zone concentrice care se înălţau treptat, începând de la nivelul esplanadei şi culminând cu Sfânta Sfintelor. Prima treaptă, care cuprindea aproape jumătate din toată suprafaţa, se numea „Curtea păgânilor” şi era înconjurată de ziduri cu portice acoperite. Aceste portice serveau drept adăpost împotriva soarelui şi ploii. Sub unul dintre aceste portice, conform scrierilor biblice, a şezut Iisus, pe când avea doisprezece ani, în mijlocul cărturarilor, ascultându-i şi întrebându-i. În mijlocul curţii neamurilor se ridicau alte ziduri – ca o a doua terasă –, care împrejmuiau curtea interioară rezervată evreilor, unde nu era îngăduit să intre nici un străin, care dacă ar fi încălcat regula s-ar fi aflat în primejdie de moarte. Curtea evreilor era împărţită în două părţi: cea a femeilor (care nu aveau voie să treacă mai departe), dar în care intrau şi bărbaţii, şi cea a bărbaţilor evrei, care era înconjurată de portice şi de săli destinate diverselor servicii al templului. În partea de nord se afla Korvana, adică sala tezaurului templului. Templul propriu-zis sau Sanctuarul era locaşul sfânt sau Casa lui Dumnezeu, „Casa Tatălui”, în care n-aveau voie să intre credincioşii, nici când aduceau ofrande la altar, ci rămâneau în tindă. Sanctuarul era împărţit în trei părţi: „tinda” sau vestibulul; „Sfânta”, unde intrau numai preoţii, şi „Sfânta Sfintelor”, unde intra numai arhiereul o dată în an, la ziua înnoirii sau a Ispăşirii.
Templul avea să fie incendiat şi dărâmat de soldaţii romani în urma revoltei evreilor din anul 66. După a doua revoltă, în 135, când Adrian a transformat Ierusalimul în Aelia Capitolina, pe esplanada templului au fost înălţate două statui: una în cinstea lui Adrian, învingătorul, iar alta în cinstea lui Jupiter Capitolinul.
Astăzi, vechiul zid de apus al Templului sau „Zidul Plângerii” este un memorial național al poporului evreu. Loc de rugăciune cotidian, „Zidul Plângerii” reunește mari mase de credincioși cu ocazia sărbătorilor cultului mozaic.
