Prima încleștare dintre Decebal și Traian se încheiase de trei ani. Regelui dacilor nu-i ieșise diversiunea moesiană din pricina încălzirii globale a acelor vremuri, când Dunărea nu a înghețat suficient, iar gheața se rupsese sub greutatea călăreților armatei sale. Dacii și aliații lor roxolani și iagizi se pregăteau de bătălia de la Adamclisi cu aproape jumătate din efective, restul înecându-se în apele bătrânului fluviu. De partea cealaltă, împăratul Traian, care, după victoria de la Tapae, hotărâse să aștepte venirea primăverii pentru a înainta decisiv spre Sarmizegetusa, venea în grabă cu o parte din oștirea sa, pe care o arunca în încleștarea sălbatică din valea calcaroasă a Urluiei. Scrâșnetele armelor și țipetele războinilor au răsunat, atunci cât a stat soarele pe cer, iar spre seară, luptătorii s-au retras. Nici o parte nu avea victoria clară de partea ei, dar dacii, puțini și vlăguiți s-au retras. Decebal a cerut pace. Era, însă doar un vicleșug. În ascuns căuta aliați și se pregătea de un nou război cu romanii.
Iată cum descrie istoricul Dio Cassiu, în a sa Istorie Romană, cele întâmplate mai departe…

LXVIII 10,3-4: Dar când i s-a anunțat că Decebal, în multe privințe nu respectă tratatul, ci își pregătește arme, primește fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini și aduce pagube celor mai înainte nu se întelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ținut [pe care, după aceea, deși ei cereau, Traian nu îl mai dădu înapoi], Senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaș, iar Traian însuși, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou război împotriva aceluia.

LXVIII 11, 1 -3: Întrucăt mulți daci trecuseră de partea lui Traian – și încă din alte pricini – Decebal ceru iarăși pace. Însă el nu înțelegea să se depună armele și să se predea, își adună în văzul tuturor – trupe și chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor pe dânsul și ei vor fi în primejdie; că mai ușor și mai sigur își vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo neneorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciți dacii, mai pe urmă vor ajunge ei însăși robi, căci vor rămâne fără aliați. Prin forță Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleșug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câțiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge ușor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepție pe orcine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-și ducă la îndeplinire planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit și prins. Supus la cazane, a dat în vileag întreaga urzeală.

LXVIII 12, 1 – 5: Atunci Decebal chema la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simțise în luptele purtate cu el si, după ce îl convinsese să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse și îl întrebă de față cu alții despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să mărturisească nimic, îl ținu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian și ceru acestuia – în schimbul eliberării lui Longinus – să îi cedeze țara până la Istru și să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l prețuiește prea mult pe Longinus, dar nici prea puțin; că nici nu dorea să îl piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neștiind ce să facă. Dar între timp Longinus își făcu rost de otravă cu ajutorul unui liber de al său și făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând și să nu i se pună pază aspră; Longinus scrisese o scrisoare plină de rugăminți și o dădu libertului să o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul nopții și muri. După această întamplare Decebal ceru lui Traian pe libert, făgăduindu-i să dea în schimb trupul lui Longinus și zece prizonieri. Și trimise înadată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu îi trimisese înapoi lui Decebal nici pe acela, și nu-i dădu nici pe libert, socotind că viața libertului este mai de preț pentru deminitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus.

LXVIII 12, 1-6: Traian construi pestr Istru un pod de piatră, pentru care nu știu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt și celelalte construcții ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră, în patru muchii, sunt în număr de douăzeci, înălțimea este de o suta cinzeci de picioare, înafară de temelie, iar lățimea este de șaizeci. Ei se află unul față de altul, la o distanță de o suta șaptezeci de picioare și sunt uniți printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru acești stâlpi? Nu trebuie să ne uimească oare și felul meșteșugit în care a fost așezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, intr-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lățimea fluviului, nu numai pentru ca ar curge numai pe această lățime – căci pe parcus se lățesște de două ori și de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel ma îngust și cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spațiul se îngustează mai mult aci – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta și mia mare – cu atât se face mai năvalnică și mai adâncă. Concepția măreață a lui Traian se vădește și din aceste lucrări. Astăzi podul nu folosește la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: Traian se temea că după ce îngheață Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămași dincolo și construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu ușurință peste el. Dimpotrivă, Hadrian se temu că barbarii vor birui străjile acestuia și vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.

LXVIII 14, 1 – 5, Traian trecu Istrul pe acest pod; și a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi și grele strădanii. El însuși dădu multe dovezi de pricepere la comandă și de vitejie, iar oștenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii și dădură dovadă de vrednicie. Un călăreț greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simțind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) și se întoarse la postul său, prăbușinduse fără suflare, după ce săvârși fapte mărețe. Când văzu Decebal că scaunul său de domnie și toată țara sunt în mâinile dusmanului, că eș însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În acest fel Dacia ajunsese sub ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Puse în ea o mulțime de argint și aur, precum și alte lucruri foarte prețioase – mai ales din cele care suportau umezeala -, așezase peste el pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, [Decebal] pusese în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate cele întâmplate.

LXIII 15,1: După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari și de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci și trei de zile, în cursul în care au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice și domestice. Au luptat zece mii de gladiatori.
(FHDR,I, p.691-697)