Astăzi, 15 ianuarie, celebrăm 175 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, o figură emblematica a culturii românești. Poet, jurnalist, prozator, dramaturg și gânditor, Eminescu a lăsat o amprentă de neșters în literatura română și în conștiința națională. Recunoscut post-mortem ca membru al Academiei Române, Eminescu este supranumit „Luceafărul poeziei românești” și este considerat cel mai important reprezentant al romantismului din literatura română.

În 2010, Legea nr. 238 a desemnat 15 ianuarie ca Zi a Culturii Naționale, o zi dedicată nu doar comemorării „Luceafărului” poeziei românești, ci și unei reflecții asupra culturii române în ansamblu.

Eminescu și naționalismul cultural

Mihai Eminescu a fost nu doar un mare creator literar, ci și un gânditor profund, un militant pentru drepturile și identitatea națională a românilor. Prin scrierile sale, el a abordat teme de mare profunzime, de la iubire și natură până la condiția națiunii române, pentru care s-a luptat cu o conștiință activă.

Întoarcerea la rădăcini: nașterea și copilăria

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani pe 15 ianuarie 1850, ca al șaptelea copil din cei unsprezece ai familiei Eminovici. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, era căminar, iar mama sa, Raluca Eminovici, provenea dintr-o familie de stolnici. Copilăria sa a fost marcată de libertatea pe care i-o oferea natura, trăind la Botoșani și Ipotești, locuri care i-au inspirat multe dintre creațiile sale literare.

Educația și primele contacte cu literatura

Educația lui Eminescu a început în Cernăuți, la „National Hauptschule” și continuat la Ober-Gymnasium. Cu toate că era un elev strălucit, a abandonat școala în 1863, la doar 13 ani, și a început să își urmeze propriul drum. În 1864, a solicitat o bursă pentru a-și continua studiile, dar a fost refuzat. Totuși, acesta a lucrat ca practician la Tribunalul din Botoșani și s-a implicat în diverse activități literare și teatrale.

Pagină din manuscrisul poeziei “Luceafărul” (10 aprilie 1882)

Timpuri de formare și primele publicări

La 16 ani, Eminescu a început să fie cunoscut ca poet, iar în 1865, a obținut un pașaport pentru a călători în Bucovina, unde a locuit la profesorul său Aron Pumnul. În această perioadă, Eminescu și-a început cariera literară prin publicarea primelor sale poezii în revista „Familia” din Oradea, sub semnătura „Mihai Eminescu”. Pe măsură ce scria, își forma viziunea literară și politică, angajându-se activ în mișcările de tineret din Transilvania și Bucovina.

Perioada de la Viena și Berlin

Anii de formare ai lui Eminescu l-au purtat la Viena, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie și a început să studieze o gamă largă de discipline, de la istorie și economie la drept. În perioada în care a locuit la Viena și Berlin, a scris unele dintre cele mai importante lucrări ale sale, cum ar fi „Luceafărul”, capodopera sa. De asemenea, a început să prelucreze elemente din folclorul românesc, care i-au inspirat lucrările de mai târziu.

Cariera în presă și activitatea literară

Întors în țară, Eminescu a continuat să se implice în viața culturală a României, colaborând la diverse publicații și jurnale, printre care „Convorbiri literare”. La Iași și București, a ocupat funcții importante, printre care cea de director al Bibliotecii Centrale din Iași. De asemenea, a predat logică și filosofie și a participat activ la mișcările politice și culturale ale vremii, fiind un susținător al drepturilor românilor din Austro-Ungaria.

Întunecarea și sfârșitul unei epoci

După o viață marcată de zbucium și suferință, Mihai Eminescu a cunoscut o perioadă de declin fizic și psihic. Problemele de sănătate l-au dus în spitale și sanatorii, iar în cele din urmă, pe 15 iunie 1889, poetul a trecut în neființă. Căderea sa a fost o tragedie națională, iar Titu Maiorescu, prietenul și susținătorul său, a notat în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”

Moștenirea „Luceafărului”

Moartea prematură a lui Eminescu a lăsat un gol imens în literatura română. Totuși, opera sa continuă să trăiască, fiind studiată și apreciată de generații întregi. Versurile sale sunt o comoară a culturii românești, iar gândirea sa filosofică și naționalistă rămâne un reper în istoria intelectuală a țării. Desigur, Eminescu nu este doar „Luceafărul poeziei românești”, ci și un simbol al luptei pentru identitatea națională și al profundității gândirii umane.

În fiecare an, pe 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, România își aduce omagiul celui care a fost și va rămâne pentru totdeauna „Luceafărul” culturii românești.

Culorile stridente ale “personajului” Eminescu

•   Mihai Eminescu, cunoscut în cercul său de apropiați ca un talentat cântăreț cu o voce de aur, era, totodată, un fumător pasionat, un mare iubitor de cafea și un petrecăreț fără limite. Charismatic și cuceritor, poetul avea și o latură profundă de patriotism, de aceea, cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”, ceea ce stârnea, de obicei, simpatia. De multe ori, amici săi, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei “Trăiască naţia!”, iar atunci poetul le  răspundea răspicat: “Sus cu dânsa!”.
•   Eminescu nu a avut niciodată o relație bună cu matematica, considerând-o o disciplină imposibil de înțeles. „Nu ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să știu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se punea în joc judecata, ci memoria! Și, deși aveam o memorie fenomenală, numerele nu le puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematica este cea mai grea știință de pe fața pământului” („Viața lui Mihai Eminescu” de George Călinescu).
• În iunie 1883, când poetul se simțea abandonat de toți și simțea că nu mai există cale de salvare, a cerut ajutorul lui Maiorescu, dorind să se retragă într-o mănăstire din București, unde să îmbrățișeze viața monahală. Era o perioadă în care  Eminescu era la capătul puterilor și Maiorescu lua în considerare internarea lui într-un sanatoriu dar poetul își manifesta o dorință stranie: „vrea să se călugărească, dar să rămână în București”, după cum apare în relatările lui T. Codreanu, din lucrarea „Eminescu și mistica nebuniei”.
• Mihai Eminescu, din mărturiile contemporanilor săi, avea un singur viciu semnificativ: fumatul. Deși s-a răspândit zvonul că ar fi fost un băutor înrăit, acest lucru era doar o imagine creată în jurul petrecerilor la care el îi anima pe toți cei din jurul său. Totuși, poetul nu era un consumator excesiv de alcool, dar îi plăcea să petreacă nopțile fumând fără oprire și savurând multe cesti cu cafea. Fuma continuu și, în timpul discuțiilor, țigara și cafeaua păreau parte integrantă din personalitatea sa.
•   Se mai spune că Eminescu putea cânta toată noaptea cu lăutarii, fără să obosească sau să răgușească. Vărul său, Mavrodin, își amintește cum Eminescu cânta adesea pe stradă, cu o veselie molipsitoare. „Avea o voce cristalină, de întorcea toată lumea capul”, povestește Mavrodin, adăugând că poetul fredona în drumul său făcut pe aleile din parc, arătând cât de mult iubea muzica.
• Studiind opera și viața poetului, specialiștii consideră că episoadele de depresie ale lui Eminescu erau momentele în care creația sa poetică atingea cele mai profunde adâncuri ale tristeții și deznădejdii. Acelea erau momentele în care poetul se refugia în sine însuși, găsind prin literatură o cale de eliberare, prin proiectarea în cuvinte a durerii și a neliniștilor care-i ardeau gândurile și-i sugrumau inima. Adâncit în tristețe, părea că se află pe marginea unei prăpăstii și adâncul îl absorbea. În contrast, în momentele de manie, comportamentul său era total diferit: exuberant și uneori șocant. Se îmbrăca în culori vii, îi plăcea să îți atârne de haine medalii, iar comportamentul său devenea atât de îndrăzneț, de strident, de exagerat, încât chiar și prostituatele se fereau de el, impresionate de volubilitatea și vulgaritatea cu care se exprima în momentele sale de exuberanță necontrolată.

Poezia “Kamadeva” este ultima apărută în timpul vieții lui Eminescu (tipărită în nr. 4, din data de 1 iulie 1887 al revistei “Convorbiri literare”)

Kamadeva

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama –

Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,

Călărind pe-un papagal,

Având zâmbetul făţarnic

Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i

El păstrează, ca săgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,

Mă lovi cu ea în piept,

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept..

Cu săgeata-i otrăvită

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.