Romanii ne-au lăsat mai multe informații despre ei înșiși decât ne-au lăsat, până în vremurile recente, orice altă societate occidentală. Cele mai multe cărți despre Roma Antică cern și cântăresc acest material pentru a prezenta o imagine cât se poate de coerentă și precisă a vieții și gândirii într-o perioadă de care ne despart două mii de ani.

Densitatea mare a populației orașelor romane și problemele de sănătate publică i-au împins pe romani să exploreze noi metode de construcție și să creeze o arhitectură originală, care s-a desprins de influențele elenistice. Folosirea bolții și a arcelor, combinată cu apariția noilor materiale de construcție, a permis romanilor să creeze edificii impunătoare și unice de uz public: apeducte, mari complexe termale, bazilici sau amfiteatre. Potrivit arhitecților romani, clădirile publice trebuiau să fie impresionante, pentru a capta imaginația oamenilor, dar trebuiau să fie și practice și adaptate funcțiilor lor. Aceste noi tipuri de clădiri au fost construite la dimensiuni impresionante la Roma și reproduse la scară mai mică în orașele Imperiului.

Marea majoritate a populației Romei trăia în clădiri de apartamente înalte de câteva etaje (insulae, de aici termenul italian isolato, însemnând un „bloc” pe o stradă). Aceste insulae erau notorii pentru mizerie, înghesuială și pentru că erau foarte vulnerabile în caz de incendii. Un catalog din secolul al IV-lea d.Hr. al regiunilor orașului consemnează prezența a 46.602 insulae, dar a doar 1.797 case independente (domus).

Piramida lui Cestius a fost ridicată pe la 12 î.Hr. în onoarea lui Gaius Cestius, membru al marilor colegii sacerdotale. Ea reprezintă o manifestare extremă a fascinației romane față de Egipt, stimulată în special de Cleopatra și de venerarea zeiței Isis.

Există 13 obeliscuri antice la Roma, opt aduse din Egipt de către Augustus și alți împărați și cinci sculptate chiar în oraș. Obeliscul care domină Treptele Spaniole este inscriptionat cu hieroglife copiate inexact în epoca romană după cele de pe obeliscul aflat azi în Piazza del Popolo.

În Roma antică exista o brigadă privată de pompieri

Deși cognomenul Dives („Bogat”) a fost acordat familiei sale încă de la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., triumvirul Marcus Licinius Crassus și-a datorat în mare parte averea fabuloasă nerușinatelor sale speculații imobiliare. Când izbucnea un incendiu, el se grăbea la fața locului cu brigada sa privată de pompieri, dar nu poruncea stingerea focului decât după ce proprietarul clădirii, care devenea tot mai disperat că va fi ruinat, accepta să i-o vândă pentru doar o mică parte din valoarea reală (Plutarh, Viața lui Crassus 2).

Augustus a format cohortes vigilum („unitățile de veghe”) în anul 6 d.Hr., ca prima forță de poliție publică şi prima brigadă de pompieri. Vigiles trebuiau să patruleze pe străzi când locuitorii erau la jocuri, pentru a împiedica furturile.

Cuvintele „stradă” și „stratum” sunt înrudite, deoarece drumurile romane erau construite în straturi.

Fiecare proprietar trebuie să mențină strada publică din fața casei sale în bună stare și curată, asigurându-se că nu este împiedicat accesul căruțelor. Cei care sunt chiriaşi se vor ocupa ei de aceste lucruri, dacă proprietarul nu o face, iar costurile le vor fi scăzute din chirie. Ei trebuie să se asigure că nimic nu este lăsat în afara atelierelor. Excepții se vor face doar pentru spălătoresele care lasă rufele la uscat și pentru tâmplarii care-şi aşază roțile în afara atelierelor, dar și ei trebuie să facă în aşa fel încât să nu împiedice circulația căruțelor. Ei nu trebuie să permită desfășurarea de bătăi în stradă, golirea oalelor de noapte sau aruncarea de piei de animale sau de animale moarte (Iustinian, Digeste 43.10).

Peste patru mii de borne de drum romane se păstrează încă

Drumurile romane nu erau, aşa cum se susține adesea, absolut drepte; ele erau atât de drepte pe cât le permiteau obstacolele naturale. De exemplu, oraşul Lincoln (Lindum) se află la aproape 90 de kilometri de York (Eboracum), în linie dreaptă, dar, cum drumul roman devia spre interior pentru a evita un teren mlăştinos, drumul avea aproape 120 de kilometri lungime.

Notarea pe bornele drumurilor a distanței pe care cineva a străbătut-o alungă mult din oboseala unei călătorii (Quintilian, Educația oratorului 4.5.22). Peste patru mii de borne de drum romane se păstrează încă, cel puțin două dintre acestea provenind din izolatul sud al Scoției.

Plutarh susține că Gaius Gracchus, reformatorul social din secolul al II-lea î.Hr., ar fi fost responsabil de instalarea primelor borne de drum (Viața lui Gaius Gracchus 7). De fapt, inscripția de pe cea mai veche bornă de drum romană care s-a păstrat este cu peste un secol mai veche, desemnându-i pe Publius Claudius Pulcher (consul în 249 î.Hr., cel care a poruncit ca găinile sacre să fie aruncate peste bord) și pe Gaius Furius Pacilus (consul în 251 î.Hr.) ca magistrați responsabili cu lucrările de construcție și întreținere a drumurilor.

Plutarh îl creditează tot pe Gracchus ca fiind primul care a plasat mici blocuri de piatră de-a lungul drumurilor, la intervale nu prea mari, pentru a permite călăreților să încalece fără ajutor. Acesta era un beneficiu important, dat fiind faptul că romanii nu cunoşteau scăriţele. Această parte a harnaşamentului a fost probabil o invenție chinezească, fiind adusă pentru prima oară în Occident de către avari, în secolul al VI-lea d.Hr.

Săracii din orașe aveau pe vremuri ferestre în ziduri, ceea ce le permitea să vadă zilnic terenurile din jur, dar astăzi, mulțimea nenumărată a hoților i-a obligat să-și închidă aceste ferestre (Pliniu, Istoria naturală 19.59).

La sfârşitul secolului al IV-lea d.Hr., Roma avea aproape o mie de băi publice

În vechime, oamenii se spălau zilnic pe mâini şi pe picioare, dar se îmbăiau doar în zilele de târg [adică o dată la fiecare opt zile] (Seneca, Epistole 86). La sfârşitul perioadei republicane, la Roma existau 170 de băi publice, număr care a crescut rapid la începutul perioadei imperiale (Pliniu, Istoria naturală 36.121). La sfârşitul secolului al IV-lea d.Hr., Roma avea aproape o mie de băi publice. Dovezile sunt surprinzător de sărace, dar se pare că bărbații și femeile mergeau în mod normal la băile publice, la momente diferite ale zilei.

Semințele plantei numite sălbăție provoacă imediat amețeală dacă sunt amestecate în pâine și mâncate. Se spune că patronii de băi din provinciile Grecia și Asia aruncă aceste semințe pe cărbuni încinși dacă vor să scape de clienții dornici să se îmbăieze (Pliniu, Istoria naturală 18.156).

Frontinus, responsabilul cu aprovizionarea cu apă a Romei la sfârșitul secolului I, se plânge: Am depistat ogoare, prăvălii, case şi bordeluri alimentate cu apă curentă (Despre aprovizionarea cu apă a Romei 2.76). S-a estimat că apeductele alimentau Roma cu aproape 1 200 litri per persoană în fiecare zi, adică de cinci sau șase ori cantitatea furnizată în multe orașe moderne. Chiar și astăzi, Roma este aprovizionată din abundență cu apă.

Unele cartiere din centrul Romei erau preferate de cei bogați, în detrimentul altor locații, dar, în general, orașul nu era împărţit în funcție de clasa socială. Palazzo-ul unui aristocrat putea fi înconjurat de proprietăți cu utilizare comercială; de fapt, multe case ale nobililor aveau nivelul de la parter închiriat ca prăvălii.

Colina artificială Monte Testaccio (Muntele de ceramică), aflată lângă Tibru, la sud de Aventin, are astăzi peste 30 de metri înălţime şi o circumferință de aproape un kilometru, dar probabil că a fost cândva mult mai mare. Ea este compusă aproape în întregime din fragmente de amfore și alte recipiente din argilă arsă, aruncate aici după ce fuseseră folosite la importul de ulei de măsline din sudul Spaniei. Există cel puțin 50 de milioane de amfore, cu o capacitate de şase miliarde de litri. Această groapă de gunoi pare să fie fost folosită cel puțin trei sute de ani. Cea mai veche amforă databilă găsită aici este din 144 d.Hr., dar straturile de mai jos conțin materiale și mai vechi.

Viața simplă a primilor romani era comemorată prin câte o colibă a lui Romulus (casa Romuli), ridicată pe Palatin şi pe Capitolin. Una dintre aceste colibe cu acoperiș de stuf a ars în 38 î.Hr., în timpul practicării unui ritual religios, și apoi din nou, în 12 î.Hr., când o cioară a scăpat pe acoperiș o bucată de carne arzând, pe care o înșfăcase de pe altar. Acest ultim eveniment a fost considerat că ar fi prevestit moartea bunului prieten al lui Augustus, Agrippa, care-i învinsese pe Antonius și pe Cleopatra la Actium (Cassius Dio, Istoria romană 48.43, 54.29).

Probabil că doar panourile din primele patru niveluri de sculpturi în marmură care constituie Columna lui Traian ar putea fi studiate în detaliu, de la nivelul solului, dar şi la restul nivelurilor, măiestria artistică și forța propagandistică sunt la fel de prezente. Similar, Pliniu observă că unele dintre cele mai frumoase sculpturi ale Pantheonului se află pe fronton, dar ele nu sunt prea bine cunoscute deoarece sunt situate la o înălțime mult prea mare (Istoria Naturală 36.38).

Cum au fost distruse multe edificii mărețe din Roma Antică

Tacitus oferă cea mai detaliată descriere păstrată a Marelui Incendiu din Roma, la care este posibil să fi fost martor, copil fiind:
Focul a izbucnit, fie din întâmplare, fie intenționat, din porunca lui Nero, în prăvăliile de lângă Circus Maximus [în noaptea de 19 iulie 64 d.Hr.] și a scăpat de sub control pe străzile înguste, mistuind oraşul timp de şase zile, alimentat de vânturi puternice. Nimeni nu a încercat să i se opună, unii oameni chiar aruncând torte pentru a înteţi flăcările și pretinzând că acționează la ordin, dar dorind poate doar să fie lăsați să prade în voie. Nero s-a întors de la Antium [localitate aflată la peste 50 de kilometri de Roma] doar când palatul lui de pe colina Palatin a fost cuprins de flăcări. El a oferit hrană şi adăpost celor rămași fără adăpost, dar s-a zvonit că ar fi cântat despre distrugerea Troiei atunci când Roma ardea. Dintre cele paisprezece cartiere ale Romei, trei au fost complet distruse, din şapte au rămas doar câteva ruine carbonizate și doar patru au rămas neatinse (Anale 15.39).

Unii oameni au observat că acest incendiu a început în 19 iulie, aceeași zi în care galii arseseră orașul cu sute de ani în urmă. Alții au fost mai sofisticați, calculând că timpul scurs între cele două incendii a fost de 418 ani, 418 luni și 418 zile (Tacitus, Anale 15.41).

Studiile seismologice și izvoarele scrise sugerează că, pe lângă nenumărate cutremure mai puțin semnificative, în ultimele două milenii, Roma a suferit pagube severe de pe urma unor cutremure puternice, produse, în general, o dată la o sută de ani.

Distrugerea multor edificii mărețe ale Romei Antice a fost cauzată nu de hoardele barbare (cărora le lipseau tehnologia și motivația pentru a distruge în mod eficient) sau de catastrofele naturale (ca inundații, cutremure sau incendii), ci de înșiși locuitorii oraşului:

• Teodoric cel Mare, regele ostrogot al Italiei între 493 și 526, a fost aproape analfabet. Un mesaj scris în numele lui de Cassiodorus, curteanul său priceput la toate, îl instruiește pe prefectul Romei să folosească blocuri de marmură căzute din clădirile publice pentru a spori frumusețea orașului.
• Unul dintre cei mai mari distrugători ai Romei a fost împăratul bizantin Constans al II-lea: cu prilejul unei vizite de 12 zile efectuate aici, în anul 663 d.Hr. (prima astfel de vizită întreprinsă de un împărat în două sute de ani), el a poruncit ca metalul clădirilor importante să fie luat, îndepărtând chiar și chingile folosite pentru împiedica imobilele să se prăbușească. Aproape niciuna dintre lespezile de marmură folosite la construirea bazilicii San Pietro nu a fost extrasă din carieră în acest scop, ci a fost luată de la clădirile existente. Un singur contractor a scos, în 1452, nu mai puțin de 2.522 de care încărcate cu dale de marmură din Colosseum.
• Palatul Farnese, cel mai frumos dintre toate palazzi din Roma, datorează enorm Colosseumului și Teatrului lui Marcellus: se spune că Papa Paul al III-lea (născut Alessandro Farnese) i-a dat nepotului său permisiunea de a extrage din Colosseum atâta piatră cât poate scoate într-un interval de douăsprezece ore, așa încât nepotul a angajat 4.000 de lucrători, care au muncit frenetic din zori şi până seara.
• Papa Urban al VIII-lea (născut Maffeo Barberini) a fost unul dintre marii patroni ai artei renascentiste târzii și a depus mai multe eforturi decât orice altă personalitate din secolul al XV-lea pentru a transforma Roma în ceea ce este azi. El a slăbit acoperişul Pantheonului, îndepărtând grinzile de bronz pentru a turna 80 de tunuri destinate apărării castelului Sant’Angelo [„Este mai important să-l aperi pe Papă decât să împiedici ploaia să cadă în Pantheon!“] şi a oferit materialul necesar sculptorului Bernini pentru realizarea faimosului baldacchino din basilica San Pietro. De aici, binemeritatul joc cinic de cuvinte quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini („Ce n-au făcut barbarii, a făcut Barberini“).
• Vandalismul arhitectural a înflorit și în epocile mai apropiate de noi. În 1932-1933, guvernul fascist a arat zona Forumului pentru a permite spectaculoase parade militare pe Via dell’Impero, între Colosseum și Piazza Venezia. Însăşi Piazza Venezia este dominată de monumentul masiv dedicat lui Vittorio Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei unificate (1861-1878); acesta este admirat de puțini oameni și pur și simplu scoate Capitoliul din perspectivă.

Sursa: „Curiozități romane – Povești stranii și fapte surprinzătoare din istoria celui mai mare imperiu al lumii” – autor J.C.McKeown, Editura All, 2021.