În aprilie 1877, pe toată lungimea graniţei dunărene, ca urmare a refuzului domnitorului Carol I de a a opune rezistență la înaintarea trupelor rusești pe spațiul românesc spre redutele de apărare otomane de pe actualul teritoriu al Bulgariei, artileria otomană bombardează malul românesc-Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. Artileria turcească din Vidin a bombardat timp de trei ore Calafatul. Bateriile 1, 2 și 6 din Regimentului 1 artilerie au ripostat din plin și au tras 130 de proiectile. (FOTO: Bateria Elisabeta de la Calafat).
„După bombardamentul dintre Calafat – Vidin a urmat curând alt bombardament între Oltenița și Turtucaia. Precum la Calafat, așa și la Oltenița tunurile române au fost triumfătoare”, consemna Gazeta Transilvaniei la 4 mai 1877.
Adunarea Deputaților, pe 29 aprilie 1877, și Senatul României, pe 30 aprilie 1877, vor vota o moțiune prin care vor aproba actele politico-diplomatice ale Guvernului de la București și vor recunoaște existența stării de război dintre România și Imperiul Otoman. Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, interpelat de către deputatul Nicolae Fleva cu privire la modul în care puterile europene fuseseră informate despre noile raporturi româno-otomane, a declarat în mod solemn: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare(…); nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanțiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”.
Adunarea Deputaților și Senatul României au aprobat, în aceeași zi, moțiunea care consfințea independența României în raporturile cu Imperiul Otoman și au cerut guvernului să lucreze ca „independența ei (României – n. n.) să fie recunoscută și garantată de marile puteri europene”.
