În 1488, începe înălțarea Mănăstirii Voroneț, supranumită Capela Sixtină a Estului, renumită pentru albastrul folosit la pictarea frescelor exterioare de pe pereții bisericii. Biserica mănăstirii a fost construită în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acele timpuri. Odată încheiate lucrările, aceasta a preluat vechiul hram al „Sfântului și Slăvitului Marelui Purtător de Biruință Gheorghie”.
Mănăstirea Voroneț se pare că a fost ridicată de către domnitorul Ștefan cel Mare pe locul unei mult mai vechi biserici din lemn, despre care cercetările desfășurate de-a lungul a aproape șapte ani de un grup de arheologi suceveni, între 1961-1967, au demonstrat că putea data de la 1450. Istoricul Vasile Hău a povestit pentru public faptul că cercetările finalizate recent într-unul dintre ansamblurile datând din perioade de dinainte de 1488 arată că acestea au fost construite mult mai devreme decât s-a putut proba, o pivniţă cu laturile de 7, 3 metri şi 6, 1 metri, datând de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, cel mai probabil din 1400-1410. În urma analizelor s-a stabilit că la Voroneţ a avut loc un incendiu devastator şi se presupune că acesta s-a produs în 1475 sau, cel mai probabil, în 1485, când Baiazid al II-lea a dat foc inclusiv târgului Suceava.
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, arhitectura sa fiind reprezentativă pentru stilul moldovenesc, ”o sinteză originală şi specifică a unor caracteristici de sorginte bizantină (forma treflată sau triconică a absidelor naosului, împărţirea în altar, naos şi pronaos, sistemul de boltire) cu elemente aparţinând goticului târziu (înălţimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele uşilor şi ferestrelor în arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite). Peste acestea s-au suprapus, topindu-le într-un tot unitar de o frumuseţe unică, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea şi caracterul intim al construcţiei, acoperişul ţuguiat de şindrilă traforată ca la casele de la ţară)” (Vasile Drăgu, Dictionar enciclopedic de artă medievală românească).
În pronaosul bisericii mănăstirii este înmormântat Cuviosul Daniil Sihastrul, cel dintâi sfetnic duhovnic şi rugător către Dumnezeu al voievodului Ştefan cel Mare, săvârșit din viață la numai 47 de ani. Daniil Sihastrul este pictat ca sfânt pe faţada de miazăzi a bisericii şi în Calendarul Ortodox din pridvor.
”Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii” a consemnat cronicarul moldovean Ioan Neculce.
Când lucrările de construcție se apropiau de final, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii prin actul de la 17 august 1488, moșia Știlbicani, dar tot el a fost acela care dăruit mănăstirii pe lângă seria de moșii și mai multe cărți, cel mai relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490. Această practică a fost continuată și de urmașii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu care dăruiesc sau confirmă anumite donații către mănăstire, continuând cu voievodul Ieremia Movilă, ce dăruiește, conform consemnărilor din cancelaria domnească „1 bute săcară, 1 bute slad, 1 poloboc vin, 1 poloboc stridie, 3 camene pietre ciară, 6 taleri de chieltuială, 3 zloți la tămâie ”. Domnitorul Constantin Mavrocordat dă mănăstirii Voroneț, la 7 noiembrie 1733, „din vama mare cîte 2 ocă de untdelemn și cîte 8 dramuri tămâe pe lună ca să fie pentru luminarea înaintea sfintelor icoane”. În pomelnicul mănăstirii sunt înscriși spre pomenire boieri cu cele mai înalte ranguri, cu membrii familiilor lor, ceea ce arată importanța mănăstirii ca fiind unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVIII.
Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496, dintre picturile de interior atragând atenția mai ales Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos). Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este compusă din patru ferestre: în partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, iar o a doua fereastră cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc în care păcătoșii își află chinurile. Cea de-a treia fereastră este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc – având spre nord un grup de credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana lui Moise. În a patra fereastră, apare cumpăna care cântarește faptele bune și pe cele rele, lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete, raiul și iadul.
În 1993, Biserica „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Voroneț a fost întrodusă de UNESCO pe lista patrimoniului cultural mondial.
